Iubire întoarsă la expeditor

În nopțile în care liniștea predomină noaptea și întunericul dictează lipsa de sunet, încep să cred că singurul lucru pe care îl avem cu adevărat în comun este iubirea neîmpărtășită.
Letter E dimineață. Micul dejun îi stă, încă, undeva între mărul lui Adam și plex. Privește în gol spre tablă, iar vocea profesorului e zgomot de fundal. Planificase de mult acest moment, dar asta nu îl ajuta deloc acum. Nenumăratele scenarii create de el, bune și rele, erau totuși ficțiune, faptul că peste cinci minute va sta față în față cu ea avea să fie cât se poate de real. Singurul lucru ce rupe tensiunea este sunetul clopoțelului ce anunță finalul orei și începutul provocării. Se ridică și primi pași indică posibilitatea să fi uitat cu funționează mersul. Asta îl descurajează și mai mult. Se îmbărbătează, știe că dacă nu o va face acum, nu se va întâmpla niciodată. O vede în capătul coridorului și picioarele lui s-au decis să nu mai asculte de creier. Gândește mult prea mult și ele vor acțiune. Ajunge la ea și o atinge pe umăr, iar ea se întoarce spre el. Nu a vrut să facă asta, dar se pare că membrele sale au pornit o revoluție împotriva conducătorului. Tot corpul pare să fie ghidat de o forță cosmică, tot în afară de gură care, deși deschisă, nu lasă niciun sunet să iasă. Acum e momentul decisiv, primele cuvinte sunt cele mai importante, știe asta. Inspiră adânc și vorbește…
E dimineață. Două beri, douăzeci de minute, două linii roșii. Trupul îi îngheață și mintea îi călătorește. E un uragan de gânduri ce se rotesc ca o tornadă. Toate sunt amestecate, dar una iese din grup și se izbește de retină. Filmul acelei seri de mai îi apare acum mai viu, mai colorat, mai clar ca niciodată. Rochia crem cu flori roz de cireș tremura la atingerea vântului verii ce avea să vină. Ochii lui albaștri o pătrundeau de la distanță. Comunicau prin priviri aruncate pe furiș, fiecare încercând să-l facă pe celălalt să acționeze. Într-un final se întâlnesc și trupurile. Vorbe dulci, două beri și o feblețe pentru el au dus-o și au întins-o pe bancheta unei mașini. Atingerile sale nu erau atât de suave pe cât se aștepta și plăcerea devenea durere. Voia să se împotrivească, dar nu dorea să-l supere așa că a făcut ceea ce a mai rămas, a îndurat. Douăzeci de minute au trecut și el părăsește mașina cu un rânjet fixat pe chip. Ea rămâne confuză și cu rochia ruptă. Era rochia ei preferată…
E dimineață. Văzuse multe răsărituri în ultima perioadă. Era singurul lucru care îi amintea că timpul continuă să treacă. Asta și faptul că părul facial îi crescuse alarmant. Nu văzuse prea mult lumea de afară în ultimele două săptămâni. Scurtele vizite erau făcute mereu pe întuneric și doar pentru a se realimenta cu alcool și țigări. Dimineața aceasta l-a găsit din nou la masa din bucătărie. Mirosea îngrozitor în casă și era conștient de asta. De fiecare dată când se întorcea de la magazin, îl lovea, dar după câteva clipe era o suferință lantentă, alungată undeva în materia cenușie. O altă suferință avea prioritate, aceea ce nu-l lăsa să doarmă. Cu aceasta nu se putea obișnui. Cu toate că privirea îi era încețoșată de fum și vapori de alcool, mintea continua șă fie conștientă, îi ținea durerea clară, îl împungea cu precizie. Mai dă pe gât un pahar, mai trage un fum, mai ridică o dată fotografia…

E seară. Pășește agitat prin cameră. Nu putea sta într-un loc. Mintea îi lucra constrant și același lucru trebuiau să facă și picioarele. Revedea filmul evenimentelor pentru a o mia oară în cap. Îi zâmbise. S-a speriat puțin când i-a pus mâna pe umăr, dar apoi îi zâmbise. A înspirat adânc și i-a văzut zâmbetul și vorbele au venit. S-a bâlbâit alocuri și poate respira mai greu ca de obicei, dar gândurile sale se concretizau, într-un final, în cuvinte spuse ei. I-a spus că o iubește și că o face de mult timp. I-a spus că e cea mai frumoasă fată pe care a întâlnit-o și că nimic nu l-ar face mai fericit decât să știe că și ea simte la fel. Simțea cum odată cu vorbele ce le rostea, inima îi cobora din piept și călătorea prin braț, spre palmă. Pe când și-a terminat pledoaria, o putea vedea. Stătea roșie, bătând, la el în palmă, așteptând-o pe a ei. Fiecare bătaie o făcea mai nerăbdătoare și mai lipsită de speranță. Liniștea devenea mult prea apăsătoare. El o privea nesigur și observase că zâmbetul primitor dispăruse. Fusese înlocuit de ochi sceptici și respingători. Îl scanau. Răspunsul ei a fost scurt, 180 de grade. Trupul i se întoarse în direcția opusă, oferindu-i iluzia că timpul a fost dat înapoi. În momentele acelea nu ar fi fost cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Rămăsese locului pentru câteva clipe, nu e sigur dacă din cauza socului, sau din speranța că se va întoarce din nou. Clopoțelul sună și el încă își privește inima din palmă ce acum nu mai bate. Stă inertă. Stă inutilă. Nu se simțea capabil să facă față orelor ce au mai rămas așa că fuge până în clasă să-și ia ghiozdanul și pleacă. Ore trec și el călătorește fără direcție, fără gânduri concrete. Sunt prea multe ca vreunul să prindă o formă distinctă. Ajunge într-un final acasă, în camera sa. Începe să creadă că cei ce spun că nu poți trăi fără inimă, nu se referă strict la sensul biologic. Asta simte el acum, simte că nu mai poate trăi. Râsetele grupului de prieteni la care s-a întors ea, îl bântuiau. Erau malefice. Măsuratul camerei a încetat și liniștea lasă gândurile să se așeze. Își amintește de o funie din cămara casei. A fost în jurul bradului de Crăciun și acum el îi găsise o altă întrebuințare. O găsise cu ușurință, era parcă pregătită, așa că în scurt timp era înapoi în cameră. Singur. Știa cum să înnoade, dar mâinile îi tremurau. Nu era sigur pe ceea ce făcea, se lăsa din nou ghidat de ceva ce îl depășea. Un lucru era clar, știa cum să înnoade…
E seară. Ziua i-a fost plină. S-a dus la el, să-i spună. Trei teste cu două linii roșii i-au demonstrat că există doar un răspuns la toate nelămuririle ei. Nu părea foarte curios. A trebuit să insiste doar ca să vorbească, iar când vestea i-a fost expusă, a răspuns cu un simplu „Nu e problema mea” și pleacă. Avea același rânjet tâmp pe chip ca în acea seară de mai. Ajunsă acasă, s-a decis să le spună părinților. Avea nevoie de înțelegere și sprijin și unde altundeva să o cauți decât acasă. Reacția lor nu e atât de pasivă. Mama se ghemuiește și plânge necontrolat, tatăl aruncă cu obiecte. Urlete și vorbe aspre înconjoară camera. Ea stă și se gândește la un singur lucru, la rochița ei cu floricele roz de cireș. Când cei doi sunt prea ocupați cu trăirile lor pentru a-i mai acorda un minim de atenție, ea se retrage spre baia de la etaj. Se încuie și își lasă trupul să alunece pe gresie. E rece, dar nu îi pasă, e de parcă mintea nu îi mai recunoaște trupul. Recunoaște în schimb obiectul mic, metalic ce strălucește pe marginea chiuvetei. Se ridică și ia lama între degete. Intră în cadă și o analizează. Testează să vadă cât de bine taie și dunga roșiatică ce se prelinge de-a lungul degetului, îi demonstrează că e suficient de ascuțită. Tăietura îi oferise un scurt moment de durere, urmat de un sentiment confuz, o combinație între căldură și plăcere. Tăișul e mai luminos ca niciodată…
E seară. Lumina asfințitului trimitea o rază roșiatică printre jaluzele. Privea poza. Chipul ei părea mai cald ca niciodată. Era cu adevărat fericită aici, dar memoria nu era de partea lui. Înlocuia de fiecare dată imaginea din poză cu din spital. Trupul îi era mai alb, ochii inerți, palmele reci. Oricât alcool ar consuma, nu poate uita frigul acela. Era atât de … personal. Un fior ce-i diseca fiecare nerv. De când se întorsese de la casa funerară nu a mai putut dormi. De fiecare dată când închidea ochii, o vedea. O vedea rece. Lucrurile însă nu au devenit mai ușoare. Consumul excesiv de alcool și lipsa somnului îi afectau creierul. Așa au devenit posibile desele și complexele halucinații. Suferea mai mult ca niciodată. Nu avea să fie mult până când trupul avea să-i cedeze, dar nu mai avea răbdare. În mâna stângă un pahar pe jumătate gol, în gură o țigară pe jumătate fumată, iar în dreapta un pistol plin…

E noapte. Funia se strânge, lama taie și pisotul trage.

Funia se strânge și se pune deoparte pentru că norul emoției se ferește și lasă rațiunea să-și facă treaba. În sfârșit trupul nu i se mai revoltă, ci lucreză impreună. Mintea judecă, emoțiile susțin și întăresc.
Lama taie. Taie rochia aceea oribilă ce stătea ca un anti trofeu ce îi amintește de momentele în care l-a lăsat să câștige.
Pistolul trage în sticla de alcool și apoi cade puternic pe podea. Moartea lui nu o va face pe ea mai vie, ci doar va ucide și ultimul lucru ce o mai țin în viață, amintirile lui.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: