Casa de carton

O zi banală de Ianuarie îl găsește trântit pe jumătate de pat, prinvind lume cu susul în jos. Lumina clară de afară l-ar deranja, dar nu e puternică, e difuză. Praful gros cimentat pe geamuri o domolește. Pereții coșcoviți înconjoară o cameră ce pare mare doar din cauză că e goală. O saltea lipită de-un perete și-un birou vechi din lemn masiv. Un scaun pe jumatate rupt și-un șifonier lipsit de uși. Camera mare era umplută mai demult de egoul lui, dar multe lucruri s-au schimbat, cazând pradă ruinei. Până și incăpățânarea lui era un cadavru ce-l ținea acum în dulap lângă costumul negru rezervat pentru ultimul eveniment major la care avea degând să „participe”.

Se trezește greu, parțial pentru că corpul i-e obosit, parțial pentru că nu mai are niciun motiv în minte care să-l conving să o facă. Mecanic, se duce la baie, se spală pe față și se întoarce. Oglinda îi e la fel de străină ca și chipul așa că nu îi dă importanță. Se întoarce în cameră și se așează la birou. Deschide un sertar și privește, mai mult în gol, o cutie cu ecusoane de merit ce acum își pierduse orice urmă de strălucire. Oftează și îl închide.

Deschide sertarul de deasupra, unul ce trezea cu totul alte sentimente. Era și el plin de praf, dar acesta era sintetic, numai bun pentru a oferi sentimente artificiale. Ridică o cutie metalică și o tăviță de argint. Construiește linii paralele și le face să dispară. Se amuză gândindu-se că e un plug ce dezăpezește drumuri. Îi scapă un mic rânjet, dar când își dă seama, se oprește imediat și îl cuprinde un sentiment de vinovăție. Se așează înapoi în pat și privește tavanul. Așteaptă să-l lovească efectul și încearcă să se gandească la nimic.

Mintea îl poartă înpotriva lui, îl face să-și amintească de zilele alea. Se temea mereu că timpul trece și își irosește ocazia de a fi ceva special, de a schimba lumea, dar acum că reușise, a realizat că mai are atâta viață în față și nu are ce face cu ea, decât să o ucidă, zi de zi.

Sângele se pune în mișcare și o dată cu el, praful din el. Hrănește creieul și trage perdeaua pe ochi. Îi amorțește fața și în curând mintea. Doar sufletul râmâne viu, prins într-o închisoare undeva într-un loc întunecat din adâncul lui. Își adoarme conștiința și își abandonează trupul. Ar pleca de tot, dar mereu i-a plăcut trecutul, iar corpul e o relicvă de care s-a atașat.

Când se trezește, e frig. Lumina ce se chinuia mai devreme să se strecoare în camera a dispărut de mult, înlocuită de sora mai mică și mai timidă, ce iese doar sub liniștea întunericului.  Corpul lui e țintuit în pat și gura i-e deșert. Îți contorsionează corpul și ajunge în patru labe până la baie. Se sprijină în chiuvetă și pornește robinetul. Își apropie gura de jet și se adapă ca un animal nocturn. Cand se ridică, o rază din lună îl obligă să se întâlnescă cu o pereche de ochi pe care nu mai dorea vreodată să-i vadă… ai lui. Vase de sânge pușcate, pupile dilatate, iris negru și gol. Apa rece se scurge de pe mustață, pe buze, prin barbă și îi ajunge pe gât. Când îi ajunge pe piept, se trezeste. Se duce în cameră, aprinde becul și deschide sertarul. Privește tava. Se gândește. O ridică și o pune pe masa. Își întoarce privirea spre sertar și ridică în plic îngălbenit. Stă puțin și-și face curaj. Ia cardul și își construiește curajul, apoi îl folosește să deschidă plicu și începe să citească. Îi ia puțin să se concentreze, dar în cele din urmă reușește. Pupilele se dilată și cuvintele prind viață, se ridică și-l înconjoară. Îl încercuiesc și îl atacă. Nu era pregătit așa că își mai construiește o dată curajul. Cuvintele prind formă și filmul vieții lui ruleză în fața lui. Cu cât citește mai mult, cu atât mai ascuțite devin cuvintele. Planeză puțin în jurul lui și apoi se-nplântă în pieptul lui. Ironic e că acele cuvinte nu sunt rele, sunt blânde, sunt calde, sunt tot ce ar fi vrut să citească. Îi vine să plângă, dar ochii sunt negrii și goi.

Și totuși stropii vin. Cald și violent se-așează pe foaie. El privește și se minunează. Nu a crezut că se va întâmpla vreodată. Nu a crezut niciodată că roșul sângelui se potrivește atât de bine cu negru cernelii. Se ține de nas, dar nu se poate ține pe picioare. Cade, dar ține strâns foaia în mână și privește intens cuvintele ”nu ucide și puținul bun ce a rămas în tine” în timp ce viața-i spune: noapte bună!

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: