Femeia Alpha

Totul începe cu o femeie. Sexul „slab” duce o luptă intensă cu orice tendință de autoconservare. Trup slăbit și strigăt ce distruge corzile vocale, indreptat spre tavan. Te ține în brațe, te hrănește și-ți vorbește în timp ce tu îți ți ochii închiși. Te învață să vorbești, să mergi și îți pune un ghiozdan cu mâncare în spate. Tu te iei și pleci, iar dacă ești noros, când te întorci și îi vei urmări privirea, vei face cunoștință cu ce e iubirea.

Drumul e lung și privirea ce era, până nu de mult indreptată în pământ, începe să se ridice. Începi să vezi, începi să cunoști lumea de uriași din jurul tău. Stai la umbra stejarilor și privești razele cum se strecoară printre frunze. Iți încălzesc retina până îți imprimă lumina pe creier. Te luminezi, dar te și orbești.

O ghindă se desprinde și te lovește direct în cap. Te ridici in fund și după ce te dezmeticești, vezi în fața ta, ochii mamei tale dar pe alt trup. Te ridici, te apropii. Aveți aceași înălțime, aceiași ochi, aceleași gusturi, dar ți-e frică să atingi creatura din fața ta. Vă priviți și te încurajezi; ceva din tine spune mâinii tale să se ridice. Ești aproape, dar vântul mută și el; Mută crengile și lasă lumina să-ți pătrundă din nou în ochi, iar tu îți folosești mâna ridicată să te protejezi. O cauți și o vezi. E departe, la alt pom, privind ochii unuia ce o atinge. Cobori mâna. Mai bine zis, se prăbușește ea.

Timpul trece și stejarii par acum tufișuri. Privești linia orizontului și cerul pare atât de albastru. Privești doar în față și puțin în sus. În spate sunt multe lucruri pe care nu mai vrei să le vezi. În momentele de slăbiciune privești printr-o oglindă pentru că ști că în momentul în care te vei întoarce, vei fi fermecat de macabrul de acolo și te vei transforma în stană de piatră. Pășești rapind, nu foarte încrezător, dar o faci rapid ca să nu cazi în nas. Privești în stânga și în dreapta, dar nu intenționezi să te oprești. Nu intenționai oricum, dar privirea întâlnește din nou o pereche de ochi ca ai mamei tale, dar pe alt trup. Cum te-ai învățat să privești în sus, ai observat-o, chit că stătea pe un piedestal înalt. Nu mai eziți ca la început, doar ai crescut și ai devenit mai priceput. Urci pe piedestal folosind orice unealtă ai dobândit și reușești, dar pe când ești sus, ea a coborât în încercarea să devină mai accesibilă. Tu, cu hainele murdărite, stai cocoțat în vârful unul piedestal pe care nu ți l-ai dorit așa că faci singurul lucru la care te poți gândi: te-arunci.

Greutatea iubirilor trecute ce atârnă la gâtul tău ca un lanț de artefacte îți face coborârea mai rapidă și căderea mai spectaculoasă. Pășești mult timp fără să vezi nimic pentru că ești înconjurat de praful căderii tale, iar când îl părăsești, te uiti în jos, ca de demult pentru că ochii tăi s-au obișnuit cu praful și țărâna. Ești lipsit de vlagă, picioarele pierzându-și aproape toată ambiția de a mai continua să pășească unul în fața altuia, oricum era o competiție fără un câștigător.

Te oprești și ridici privirea pentru ultima oară și parcă nu ai văzut cerul să fie mai colorat ca acum. În fața ta, în rochie neagră, te-așteaptă – atrăgătoare – o femeie cu ochi ca ai nimănui. Îți cuprinde fața în mâini, te sărută cu buzele roșii și te întoarce. În capătul celălalt vezi ochii mamei ce te privesc încă, mândră și cu un zâmbet discret. E ultimul lucru pe care îl vezi înainte ca ochii tăi să se închidă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: