Arad – un oraș mort

Când stai să te gândești că acest oraș a candidat la titulatura de capitală culturală, te pufnește râsul; asta dacă nu ești prea ocupat cu plânsul. E adevărat că e un oraș drăguț, dar asemenea uni cadavru îmbălsămat, stă lipsit de viață într-un cavou.  Deși cel mai vestic oraș, deci cel mai aproape de occidentul plin de cultură, părem a fi limitați de mult mai mult decât o simplă graniță, pare mai mult o barieră psihologică.

În primul rând trebuie să ne gândim la compoziția lui. Un oraș cu predilecție spre magazine second-hand, cafenele pline de pubertani ce sunt prea cool pentru școală și străzi întregi dedicate shaormei, pentru un iz de exotic. Deja sună a cultură. Un oraș ce pune tinerilor la dispoziție sute, poate mii de locuri de muncă, din care 90% sunt în cafenelele mai sus menționate, fabrici și cea mai puternică instituție locală: mall-ul.

Dar hai să ne referim totuși și la cultura propriu zisă. Ne situăm bine la învățământul superior. Avem două, ca marile orașe, doar că ale noastre sunt goale și ar fi și mai rău de n-ar fi auzit străinii că medicina e mai ieftină aici. Poate următoare investiție serioasă ar trebui să fie ecrane verzi, să adăugăm ca-n Game of thrones, câteva sute. Oricum de multe ori profesorii vorbesc pereților, măcar să fie o culoare vie. Avem și un ștrand, ce asemenea echipei de fotbal, se îmbăiază des în glorii de demult apuse, cu viitorul sufocat de mâinile unor oameni ce nu au interese în acele zone. Poate toate gardurile ce s-au ridicat sunt o reprezentare fizică a unei minți îngrădite și liniștea și pustietatea ce domnește acum în locul unde era viața acum câțiva ani, reprezintă conținutul acelei minți.

Acum să trecem și la lucruri ce nu țin neapărat de partea materială, ci mai degrabă de sfera intelect-spirituală. Aici se pot găsi și elemente ce par a fi povară națională, dar sunt puternic sedimentate în spiritul local, deci le voi menționa. Într-o societate în care „săptămâna altfel” este văzută de profesori ca prilej de a-și scoate elevii la mall, nu ar mai trebui să te surprindă nimic, dar totuși, nu poți să nu rămâi perplex când un artist ce dorește să împărtășească arta, e luat pe sus de poliție pentru că „prestează servicii fără autorizație”. Aradul e orașul în care arta se naște doar cu autorizație, doar dacă ești manelist scapi, că atunci te naști cu „VALUOARE”. Să nu te mire deci că nu voi vei avea, ca in Viena, om să-ți cânte la vioară, ci doar cerșetori pe stradă. E și un oraș din care tinerii artiști aspiră să plece pentru că se simt îngrădiți și mici; sufocați poate de prea mult asfalt turnat. Și nu mă mir, că doar reflectoarele la noi stau doar pe clădiri monument, nu pe oameni, dar și palatele sunt în ruină, deci nici arhitectura nu o duce prea bine. Și privind această realitate, nu par micile evenimente culturale, comprese la picior de lemn? Boemi idealiști ce se adună în cafenele literare, menținând cu greu făclii aprinse.

„Aradul e un oraș mic” – Aud des asta și încep din ce în ce mai mult să-i dau dreptate, dar nu din cauză că nu avem loc, ci mic ca mod de gândire. Gândim mic și silențios. Gândim puțin, că mult e de prisos.

Advertisements