Sinuciderea unei minți mereu preocupate

 

Ascultând un interviu de-a lui Chester Bennington, cea mai recentă sinucidere intens mediatizată, mi-am reconfirmat credința că mintea umană e cea mai puternică forță. Printre altele, el declara că mintea sa e un mediu ostil, în care nu era indicat să se piardă. Sentiment cu care rezonez.

Tind să cred că fiecare din noi s-a gândit cel puțin o dată la sinucidere, fie că a fost un gând trecător sau o analiză intensă. E o realitate, pe care majoritatea o împing adânc în colțurile minții, acoperind-o cu ignoranță, dar nu toate mințile sunt la fel. O minte mereu preocupată, mereu activă, mereu analitică e periculoasă. Ea umblă în toate colțurile, răscolește, caută, creează și ideea sinuciderii e una prea interesantă ca o minte preocupată s-o ignore.

Imaginați-vă mintea ca o lume cu insule verzi și apă neagră; o lume în care tu ești singurul locuitor. Privești și asculți tot ce se întâmplă în jur. În unele zile bune, observi că mai crește o insuliță pe undeva, în altele, valurile apei te sperie, dar totul pare sub control. Până în ziua în care nu mai e. Lucrurile rele, le iei și le plantezi în pământ, sperând să nu le mai vezi vreodată, dar e o mare greșeală, pentru că ele cresc fiind undate de apă. Cresc și devin copaci ale căror crengi se încolăcesc în jurul picioarelor tale și nu îți mai dau drumul. Și apa începe să crească și copacii cu ele. Devin mai puternici și deși ești pe cea mai înaltă insulă, nu poți să nu observi cum apa înghite, încet-încet, totul. Și te amăgești că nu e încă atât de rău, că încă mai e timp, dar ea e deja la picioarele tale ce zac prizoniere. Și începi să te zbați, dar mai rău faci, e asemenea nisipului mișcător și picioarele tale obosesc. Simți frigul cum te înconjoară și te sperii. Stomacul ți se strânge, inima îți bubuie în piept, plămânii se chinuie să găsească oxigen, corpul îți tremură. E o tortură pentru că apa te ține la suprafață doar suficient cât să nu te înece. Te lasă să-ți privești lumea și cum a dispărut. Și mintea ta, care în căutarea de adevăr universal a distrus pământul stă acum, martoră la dezastru, lucidă asupra propriei vine. Și plângi. Deși contribui la creșterea apei nu mai ai control asupra nimic, nici măcar al propriului trup. Plângi nu pentru că are un efect terapeutic, ci pentru că e singurul lucru pe care mai poți să-l faci. Și îți aduni ultimele forțe și te zbați pentru un ultim lucru: nu să te salvezi, ci să te scufunzi de tot. Îți deschizi ochii și ești fermecat de imensitatea nimicului și renunți. Devii una cu nimicul.

Vedeți voi, oamenii ce se sinucid nu sunt egoiști, nu o fac pentru un câștig propriu, pentru că nu este un câștig. Nu sunt nici slabi pentru că au luat o decizie ce e în contradicție cu lucrul ce mai adânc însemnat în ADN-ul nostru: instinctul de supraviețuire. Sunt doar oameni a căror minte a decis că prea multe bătălii au fost pierdute. E oarecum ironic că o minte preocupată e atentă la tot, singurul lucru pe care pare să nu-l observe este propriul său înec.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: