Teoria lumânării

E ceva la serile de iarnă ce ne face să devenim introspectivi. Trupuri ce se adună lângă surse difuze de lumină și căldură. Un trup din acela sunt eu și sursa mea de lumină și căldură ce se disipă este o lumânare plasată atmosferic pe blatul barului. Lemnul tare pe care îmi sprijin coatele e contrastat de lemnul moale ce îl simt pe limbă, burbonul croindu-și drum spre stomacul meu.

Privind spre lumânare mintea îmi călătorește departe…atât de departe încât observă similitudini între acea mică lumânare și noi, ca oameni. Și noi suntem fragile lumini în bătaia vântului unui univers ce se contractă. Subconștientul nostru o simte pentru că devenim din ce în ce mai fricoși, anxioși, mai mici, mai egocentriști. Ne consumăm într-o rutină inconștientă și văzând că flacăra crește, credem că vom fi supernove, dar majoritatea ajungem fitiluri carbonizate și gârbovite. Privind flama cum se stinge, nu pot să nu mă simt dezamăgit de oameni ce se sting inutil, oameni ce își cunosc menirea, dar și-o uită, distrași fiind de lucruri mărunte. Gândurile îmi sunt întrerupte de privirea barmanului ce mă invită afară. E deja târziu. Pentru el și pentru noi.

Plătesc și părăsesc localul tăcut. Afară frigul strigă din pietre făcându-le si pe ele să tremure. Ridic gulerul paltonului și pășesc încet. În noaptea asta sunt doar eu și gândurile mele pe stradă…

Advertisements