Somnul rațiunii

Cred că am dormit prea mult. Doar așa îmi explic cum nu pot să identific momentul când lucrurile s-au schimbat atât de mult.

Îmi amintesc că eram tânăr plin de speranță și energie. Eram slab și agil și îmi venea să mut munții din calea mea, dar am zis că totuși să mă odihnesc puțin, că mă așteaptă multă muncă și e mai bine să fiu pregătit. Așa că m-am întins. Am închis ochii și am lăsat muzica unui mp3 să-mi fie cântec de leagăn.

Trezirea a fost una ușoară ca într-o zi de vacanță de vară, lipsită de stridența unei alarme. Lucrurile din jur îmi erau încă familiare, dar vremea nu era aceeași. Nu ningea înainte… Era primul semn că lumea pe care o priveam eu acum pe geam, nu era cea pe care am lăsat-o în urmă.

Mă îmbrac și cobor în atmosfera rece total nepregătit. Lumea se mișca mai repede, mai mecanic, cu privirea în jos și scurtele momente în care te întâlneai cu un set de ochi, aceștia te judecau aspru și rapid. Vântul se strecura prin haine și contribuia la mediul ostil. Trebuia să mă adăpostesc și trebuia s-o fac rapid, altfel nu aveam prea mari șanse să supraviețuiesc. Găsesc un restaurant deschis și nu stau prea mult pe gânduri. Zgomote intense și rapide îmi atacă urechile de când intru. O fac atât de violent încât îi ia ceva timp nasului să observe că și el e atacat de un miros intens de putrefacție combinat cu parfum scump. Clienții, în schimb, nu par deranjați nici de una, nici de alta. Zgomotul nu-i deranjează pentru că oricum nu aveau de gând să vorbească sau să socializeze într-un fel sau altul, iar mirosul probabil e blocat de faptul că stau cu nasul într-un dispozitiv plasat în apropierea lor.

Măcar e cald(probabil merg pe premisa: pute, pute, da-i călduț) și e destul de plin de lume, deci mă pot familiariza destul de rapid cu schimbările. Mă îndrept semi curajos spre bar și mă așez în fața barmanului. Nu pare deranjat de asta. De fapt, pare atât de puțin deranjat încât nu sunt sigur că m-a observat. Privesc în jur și nu pare ocupat așa că încerc să-i atrag discret atenția, ridicându-mi mâna. Succes! Ridică o sprânceană și îndepărtează o jumate de ochi de pe ecranul telefonului, dar spre stupoarea mea, își rezumă activitatea. Poate m-am bucurat prematur. Mai încerc o dată și de data asta pare de-a dreptul ofensat de obrăznicia de care dau dovadă. Resemnat și semi jignit, se mișcă lent spre mine, dar nu înainte să termine de tastat.

  • Ce-ți dau?
  • O apă, te rog.
  • Apă?
  • Da
  • Servim apă doar la evenimente speciale.
  • Ah, ok…
  • Un ceai verde atunci.
  • Ceai?!
  • Auzi domnule, spune el pe un ton sarcastic, tu îți bați joc de mine?
  • Hai spune, coca sau cafea?
  • Cafea, cred…
  • Vezi că n-a fost greu…, adăugând un ”idiotule” la final. Nici măcar nu s-a chinuit să o spună mai încet. Posibil să fi făcut doar o pauză până când se gândea exact cum să mă facă.

Profit de timpul pe care îl am până se întoarce și privesc în jur. Localul pare destul de drăguț(dacă treci peste miros și ”muzică”) și are mese mari, pentru familii ca cea din dreapta mea. Fiind așa aproape și având în vedere că barmanul s-a pus iar pe mesaje, decid să-i analizez mai atent.

Tatăl, pe la 40 de ani, puțin grizonat, nu pare prea conștient de faptul că e cu familia. Mănâncă privind ba la farfuria din față, ba la masa de vizavi, unde stă o domnișoară singură. Mai schimbă un zâmbet cu ea din când în când, iar când simte privirea soției, își aruncă privirea și zâmbetul în farfurie. Soția, că tot vorbeam de ea, nu mănâncă. Își aranjează machiajul și părul și își face poze. Își face atât de multe încât ai avea impresia că telefonul e o mitralieră automată. Nemulțumită de rezultate, trece la fotografierea mâncării din fața ei. De pozele astea pare mai mulțumită, ceea ce e destul de grav. Când fața ta îți pare mai inestetică ca o farfurie de paste aruncate de un bucătar care probabil se grăbea și el să scrie următorul mesaj, avem de-a face cu probleme destul de mari. Mai ales că mie nu îmi părea urâtă, dar cine știe…ea se cunoaște și sub machiaj. În dreapta ei, stă un copil ce nu are mai mult de doi ani, ce pare să sufere de lipsă de atenție. Începe să se agite, să scoată sunete înalte și nu durează mult până când tatăl observă. Aruncă o privire pe sub sprâncene mamei, iar aceasta, fiind luată pe nepregătite, face rapid o poză micuțului care orbit de blitz, se liniștește temporar. Știind că liniștea nu va dura mult, mama pasează privirea pe sub sprânceană către fiica ei. O adolescentă, cred, e destul de greu să-ți dai seama, e destul de machiată. Poate destul nu e chiar termenul potrivit. Să zicem că la cât fond de ten există pe chipul ei, e greu să-ți dai seama dacă în spate se afla acneea unui adolescent sau ridurile unui bătrân. Cert este că pare ofensată de ce insinua privirea așa că se ridică de la masă și se îndreaptă spre toaletă. Nici nu vă imaginați ce am văzut când s-a ridicat, sau mai degrabă ar trebui să spun că nu ar trebui să vă imaginați pentru că nu era mult de văzut, cel puțin în materie de vestimentație. Momentul următor m-am găsit dorindu-mi ca în spatele fondului de ten să se afle riduri și nu acnee.

Gândurile îmi sunt brusc întrerupte de ceașca de cafea ce e aruncată în fața mea.

  • 20
  • 20 ce?
  • 20 de lei.
  • În sinea mea mă gândeam că jumate din preț ar trebui să plătească barul având în vedere că jumătate de cafea a ajuns pe bar.

Scot 20 de lei și îi înmânez barmanului. El mă privește pe jumătate curios, pe jumătate insultat. Între noi se lasă un moment de liniște bizară.

  • Și ciubucul?
  • Păi…Aș mai fi spus ceva, dar nu cred că mai avea rost, așa că am mai scos 5 lei și i-am înmânat. Acum nu mai era pe jumătate curios, era strict jignit.
  • Tedi, scoate-l pe boul ăsta afară!

Tedi nu era atât de pufos pe cât îi dicta numele. Mare cât un urs, da. Puternic ca un urs, probabil, dar pufos nicidecum. Așa se face că mă găseam aruncat pe trotuarul rece de afară. Mă găseam literalmente pentru că am impresia că la cât de violent a fost contactul, unele bucăți din mine vor fi veșnic pierdute printre crăpăturile cimentului. După un scurt moment de reculegere mi-am dat seama că geaca mea a rămas pe spătarul scaunului de la bar. Nu aveam miere cu mine, deci o nouă întâlnire cu Tedi cădea din start. Asta e, merge iarna și în bluză.

  • Ești bine?
  • Da, răspund buimăcit.

În fața mea stătea acum un tip, cam cât Tedi de înalt, dar slab și în loc de colți ce ies pe sub buza superioară, avea un zâmbet destul de cald. E adevărat că la cât îmi era de frig, până și o insultă mi se părea caldă dacă simțeam cu adevărat pasiunea din ea. Dacă stau să mă gândesc, nici asta nu făcea barmanul ăla cu pasiune. Monologul ăsta interior a durat ceva pentru că îl văd pe tipul din fața mea cum mă privește dezorientat.

  • Nu vrei să vii cu noi?

 

Pe partea cealaltă, alte patru persoane se uitau spre noi amuzate.

 

  • Cât de departe e locul unde mergem?
  • Destul de departe, dar suntem cum mașina. Dacă dorești, am o geacă în plus în mașină. Nu arată cine știe ce, dar ține de cald.
  • Merci mult.

 

Am făcut cunoștință cu restul grupului și ne-am urcat în mașină. La volan s-a așezat Mark(tipul cu zâmbet cald), în dreapta lui Selena, iar în spate, cu mine, Ben și Ryan. Muzica era plăcută, melodică și în același timp antrenantă. Selena stătea ca o felină cu picioarele strânse lângă corp pe scaunul din față și îl privea pe Mark. Îl iubea și asta îmi era destul de clar. Mark era atent la drum, iar cei doi de lângă mine erau responsabili cu buna  dispoziție. Între glume, mai rulau câte un cui și drumul fiind lung, mașina devenise o saună cu fum în loc de aburi. Uitasem de toată experiența din restaurant și simțeam că lumea nu e chiar așa rea pe cât o văzusem după somn. Îmi plăcea de grupul ăsta de oameni.

Distracția era în toi și parcă eram trist când Mark ne-a anunțat că am ajuns. Voiam ca această excursie să fie mai lungă. Coborâm toți și în fața noastră stătea impozantă o clădire ce părea abandonată, dar o mulțime de oameni stăteau aliniați la intrare. Dau să mă așez și eu, dar sunt luat pe sus de Ben.

  • Fiule, noi suntem V.I.P., noi nu stăm la coadă.

Intrăm pe o ușiță din lateralul clădirii și ajungem într-o cameră destul de spațioasă, cu două canepele, o masă și lumină florescentă. Ne așezăm și o domnișoară ne aduce băutură la masă.

  • Te place, spuse Mark arătând spre ospătăriță.

Zâmbesc stânjenit și nu bag prea mult în seamă comentariul. E frig așa că beau câteva pahare să mă încălzesc. Cum nu am mai băut de mult alcool, greșesc doza și ajung să îmi simt obrajii cum îmi iau foc, deși sunt în tricou. Stau întins pe canapea și simt cum mă ia somnul. ”Închid doar puțin ochii, a fost o zi lungă” îmi șoptește mintea. O face atât de frumos încât o cred. Realitatea devine segmentată în câteva scurt metraje și curând se trage cortina.

Când mă trezesc, lucrurile nu se schimbaseră foarte mult, dar aveam din nou același sentiment, că lucrurile nu mai sunt așa cum mi le aminteam eu.

  • S-a trezit Frumoasa adormită, strigă Mark cu zâmbetul pe buze.

 

Nu mai era atât de cald pe cât mi-l aminteam.

 

Pe cealaltă canapea, Selena, Ben și Ryan se sărutau și nu au băgat prea mult în seamă declarația lui Mark. Observă și el asta așa că nu insistă foarte mult. Își întoarce privirea spre mine și dându-și ochii peste cap spune:

  • Copiii ăștia hormonați, când dau și ei de țâțe și craci, nu mai văd și nu mai aud.

Zâmbesc politicos pentru că încă încerc să-mi dau seama de ce se întâmplă în jur și gândul de a-i spune lui Mark că am impresia că lumea se schimbă de fiecare dată când adorm îmi apare ca o străfulgerare în cap și nu apuc să înfrânez această pornire că deja gândurile mi-au ieșit pe gură. Mă așteptam să râdă, să spună că sunt nebun. Îmi și pregătisem scuza că am băut prea mult, dar spre surprinderea mea nu s-a întâmplat deloc așa. El mă privește mai serios ca niciodată și îmi spune:

  • Știu, de aceea noi nu mai dormim.

Mă privea direct în ochi și îmi întinde un pumn, iar în el se afla o mică pilulă albă.

  • Ia-o!

O înghit și îmi întinde un pahar de apă să mă ajute la înghițire. Dau paharul peste cap și realizez că nu e apă. Aș vrea să scuip totul afară, dar mă abțin(cu greu) și simt cu pastila e undeva la mijlocul gâtului, mai nehotărâtă ca mine.

  • Te încurcă limba? întreabă amuzat Mark. Găsim noi una să te ajute.

Mă ia de braț și ieșim pe un culoar lung și îngust. La capătul lui, în tocul ușii stătea ospătărița.

  • Vezi, am și găsit deja.

O ia înainte și îi șoptește ceva la ureche. Pe când îl ajung din urmă, el pleacă înapoi spre cameră cu un rânjet șiret pe chip. Mă bate ușor pe spate și dispare. Vreau să-l urmez, dar o mână subțire mă oprește. Mă privește, îmi zâmbește discret și mă conduce în camera din față. O încăpere mare, cu muzică asurzitoare și multe lumini ce ar masacra orice epileptic. Mergem pe ring și începe să-mi danseze în față. Nu știu dacă vorbește alcoolul sau pilula ce încă îmi stă în gât, dar e cu adevărat seducătoare. Mișcările ei te fascinează, te fac să uiți și cum te cheamă și nu e o exagerare. M-am gândit rapid la cum mă cheamă și nu mi-a venit chiar ușor să-mi amintesc. Poate ar trebui să-mi scriu undeva… E greu să-ți dezlipești ochii de pe ea, dar când am reușit, am observat ce se întâmpla în jurul meu. Flash-urile de lumină albă îmi permiteau să văd oamenii grotești ce mă înconjurau. Reprezentări fizice ale păcatelor ce le controlau viața se afișau ca într-o junglă. Inima a început să-mi bată mai tare decât aș fi crezut că poate, transpiram și mă simțeam sufocat și deși aveam energie, picioarele păreau să nu mai dorească să se miște. Priveam în jur după ajutor, dar tot ce vedeam în jur erau ochi goi. Carcase ale unor creaturi ce au fost cândva copii de oameni. Până și domnișoara din fața mea avea acei ochi albi. Mă umpleam de sentimentul unui țipăt mut, al căderii în gol dinaintea unui somn adânc. Anxietatea îmi curgea acum prin vene, în locul sângelui. Trebuia să plec de acolo și picioarele mele au prin viață la acest gând. Nu am privit în urmă. Am alergat ca un nebun și când am ieșit afară m-am împiedicat de prag. A doua oară când fac cunoștință cu cimentul, dar la ce experiență am avut, parcă îmi era dor de Tedi.

Mă ridic. Eram julit bine la coate, eram ud și îmi era frig. Singurul lucru bun era că pastila a luat o decizie și mi-a părăsit gâtul. Lucea într-o baltă în lumina lunii. În jur era liniște, toată lumea era înăuntru, iar eu am decis că trebuie să plec cât mai departe de locul ăsta. Problema era că nu am fost atent pe unde am venit și nu aveam nici cea mai vagă idee unde mă aflu. Am luat-o la pas, într-o direcție ce mi se părea bună. Dârdâiam pentru că acum eram în tricou. Mă îmbrățișam singur și mi se părea comic pentru că niciodată nu m-am iubit atât de mult. Umorul meu negru funcționează și în condiții din astea, nu îi trebuie antigel, deși corpului nu i-ar strica niște anti ger.

Mă simt din ce în ce mai obosit și mi-e din ce în ce mai rece. Drumul e gol și totul pare închis și ochii mei par să vadă în asta un semn și încep și ei să se închidă. Din nou realitatea întră în flash-uri scurte de conștiință. Nici nu îmi dau seama când adorm, lucru destul de bizar având în vedere că ultimul lucru care îl făceam era să merg…

Deschid din nou ochii și acum mă simt odihnit. Nu mai e iarnă și nici nu mai am sentimentul acela că lumea s-a schimbat, dar locul în care mă găsesc s-a schimbat. Sunt în mijlocul naturii și nu văd pe nimeni în zonă. Ciudat e că nu mă deranjează lucrul acesta. Mă simt… liniștit.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Advertisements
Advertisements
%d bloggers like this: