Cetate sub asediu

Inima îmi bate din ce în ce mai tare cu fiecare creangă pe care o dau deoparte. Genunchii mi se înmoaie cu fiecare pas pe care îl fac. Aerul rece îmi îngheață plămânii și nici măcar nu mă ajută să gândesc la rece. A trecut ceva timp de când nu am mai  bătut la pas aceste poteci, dar nimic nu pare să se fi schimbat. Grăbesc pasul deși nu o fac conștient. Corpul meu fuge în căutarea echilibrului asemenea unui bețivan ce crede că poate întrece pământul ce-i fuge de sub picioare. Ajung la capătul pădurii și picături de transpirație îmi curg pe piept deși la bazele copacilor încă sunt petece de zăpadă. Mă sprijin de un trunchi încercând să-mi recapăt suflu, dar o văd și mi se taie respirația…Vegetația a acoperit parțial construcția, dar zidurile de piatră neagră sunt la fel de frumoase. Cad în genunchi și un sentiment straniu mă umple privind, de peste dealuri, cetatea ce mi-a fost atât timp lăcaș. Zace acum sufocată de natura ce s-a construit peste ea.

Un strop de apă își croiește drum din ochiul meu stâng spre buze, străbătând obrazul și eu mă ridic brusc și fug ca un nebun deși nu mai am strop de energie. Fug ca un copil în brațele unei mame ce i-a fost înstrăinată, fug ca un om ce a găsit o oază în mijlocul unui deșert. Crengile câtorva copaci nu mă iartă că le distrug liniștea scrijelindu-și supărarea pe corpul meu. Firișoare roșii erup în diferite zone ale corpului meu, dar nu încetinesc până nu ajung. Mi-am pierdut acoperământul așa că părul mi-a scăpat și îmi cade acum pe umeri, mascând în același timp câmpul vizual. Mă opresc și-l dau la o parte pentru că mă aflu la intrare. Picioarele ce fugeau bezmetice acum câteva clipe sunt acum stană de piatră. Mi-e frică de trecutul ce sălășluiește, sau mai bine spus, bântuie în acest loc. Ochii, în schimb, merg agale, cuprinzând tot ce pot, cât de repede pot și gândurile le însoțesc. Emoțiile se amestecă într-un bulgăre ce-mi zace în coșul pieptului, sufocându-mă încet și neplăcut.

În cele din urmă, îmi fac curaj să mă mișc și primul lucru ce îl fac e să mă descalț. Nu știu de ce o fac, dar simt că asta trebuie să fac. Poate exact de asta, să simt. Să simt recele străzilor de piatră, noroiul între degete și șoaptele trecutului deghizate în vânt. Atingând pereții îmi amintesc de zilele copilăriei când acest loc era viu și plin de veselie, cum țopăiam, fugeam și îmi imaginam în fiecare zi o altă lume a cărui prinț eram. Dar timpul a trecut și curând străzile s-au umplut de boli. Ca o ciumă a sufletului invidia, gelozia si trădarea au pus stăpânire și au umplut aerul cu o ceață grea ce începuse să facă oamenii urâți. Îi cocoșa, le golea privirea și îi făcea să nu mai vorbească. Zile întregi treceau și cetatea era sub asaltul unei liniști mormântale. Morți vii ce mergeau pierduți până își găseau coșciugul, iar eu, adolescent, stăteam pe-un tron, mai rătăcit ca vietățile ce umpleau acum cetatea. Uram ceea ce se întâmpla și nu înțelegeam de ce lumea ce mi-o imaginam eu când eram mic nu era aceeași cu lumea ce o aveam…

Pierdut în gânduri și amintiri îmi las corpul pe pilot automat, bazându-mă că știe străzile pe care a hoinărit atâta timp, dar lucrurile se mai schimbă așa că mă împiedic de ceva tare ce mă face să-mi strâng corpul covrig pentru a suprima durerea. Când reușesc să-mi deschid ochii văd că vinovat se face un leș incinerat. O bârnă carbonizată zace în mijlocul drumului, separata de rămășițele unei case. O mut din drum și îmi privesc mâinile pătate cu cenușă. Ca în noaptea în care am plecat…noaptea când am decis că voi distruge tot ce-am construit, că boala care s-a răspândit în interiorul acestor ziduri trebuie să fie purificată prin foc. Am ars totul și nu m-am uitat înapoi. Am fugit, plângând, dar nu am aruncat nicio privire în spate. Nu puteam s-o fac. Am fugit atât de departe încât lumina flăcărilor părea doar o stea pe cerul nopții.

Si acum iată-mă din nou aici: același loc, doar puțin schimbat; același om, doar puțin schimbat.