Cutia muzicală

Zorii zilei se ridicau din nou peste clădirile gri. Betonul comunist zăcea inert, rece, pasiv deși frigul făcea pietrele să mișune, căutându-și acoperământ. Era un din zilele acelea de iarnă în care și sunetele s-au decis să stea acasă, sub o pătură ce le reduce la tăcere. Acest lucru sublinia acordurile răgușite ce se auzeau dintr-o cameră mică, făcându-le să pară mai cutremurătoare ca niciodată.

Vibrațiile corzilor de pian și curcubeul desenat pe perete de soare dintr-un colt de sticlă spartă erau singurele simboluri alea vieții în acest oraș steril. Ele și mișcările unui timid balerin. Nederanjat de spațiu restrâns al camerei, execută mișcări energice parcă încercând să pornească motorul ce are să reînvie lumea din jurul. Șanțuri adânci în zonele aferente oaselor indicau că vremurile bune erau de mult apuse, dar lucru acesta nu-l încetinește, ci parcă îl motivează. Suflă greu, dar controlat. Ascultă aerul și numără pașii. Ascultă aerul și numără pașii. Își pierde suflu și, pentru o clipă, uită pașii. Ca orice artist, însă, își amintește că spectacolul are îndatorirea de a continua așa că, cu o grație oarecum stângace, continuă. Ascultă aerul și numără pașii. Plămânii îi par înghețați, nu doar pentru că sunt umpluți cu aer rece, ci și pentru că nu mai vor să se miște. Fiecare respirație e un cuțit cu lamă ascuțită ce-l înjunghie din interior. E mai mult ca sigur că igrasia i s-a mutat la interior. Nici restul corpului nu-i e în condiție mai bună. Slab, cu încheieturi noduroase, pare mai mult a copac ofilit de la marginea unei păduri, unul ce a fost plecat de prea multe ori de vânt. Și crengile lui trosneau acum, dar se făcea că nu aude, decizând să se concentreze asupra acordurilor repetitive de pian. Atât de repetitive erau acele acorduri încât ar fi putut să înnebunească  orice om, dar el găsea o alinare în ele, erau lucrul pe care putea să se bazeze mereu într-o lume condusă de haos.

Soarele se ridica din ce în ce mai sus și secvențial îi lumina chipul. Printre piruete rapide îi puteai zării chipul îmbătrânit. Avea un zâmbet larg, fix, cum îi spusese profesoara lui să-l aibă. Privirea căscată era lovită de fascicolele de lumină, cum lovește farul de la marginea digului, marea. În spatele irisului se întindea o mare neagră, dar liniștită pentru că, nu-i așa, o privire goală nu are niciun nor. Asta până ce piruetele se intensifică. Cu fiecare mișcare, valurile cresc și se ciocnesc de pereții craniului erodându-i, creând măcinări lăuntrice și mustrări de conștiință, dar mișcările continuă să fie fluente, nelăsându-se influențate de zbuciumul lăuntric. Un singur lucru nu poate controla: un șir de lacrimi ce izvorăsc din ochiul său stâng, în spatele căruia îți face apariția o figură fantomatică ce privește exteriorul și urlă. Un strigăt înăbușit cauzat de agonia unei minți blocate într-un corp ce a trecut de mult pe pilot automat.