Pastel

E august și în aerul uscat se strecoară arome de toamnă, miros de lemn ars și gust de cireșe amare. Încă un anotimp se termină și noi nu am început. Norii pun stăpânire pe cer asemenea unor mâini întunecate ce trag cortina pe un cer irosit de mai, pe o zi lungă de iunie și o seară caldă de iulie. Stropi de ploaie se sinucid, asemenea unor kamikaze izbindu-se violent în geamuri făcând-le să vibreze. O fac pe un ritm de jazz ce înfrumusețează puțin tragedia lor. E ciudat, dar parcă sunt gelos. Moartea lor are un scop, fac lumea să trăiască, dar a mea…oare ce scop ar avea, ce impact ar avea…?

E toamnă și astenia mea de primăvară nu m-a părăsit încă…

Respir încet și încerc să îmi golesc mintea. Las gândurile să se scurgă de pe mine cu stropii ce mă udă și intră în pământul ce mă înconjoară. M-aș ridica, dar sufletul mi-e greu și nu mă lasă. E plin de plumb și alte metale reci, cadavre ale armelor ce au rămas prin el de-a lungul anilor ce au trecut. Ei trec și eu rămân în același loc, rămân aici, pe pământ, deși simt că mă înec. Rămân aici pentru că și dacă aș avea forța necesară să mă mișc, nu aș ști încotro să mă îndrept. Mai stau puțin deși apa crește, deși pământul de sub mine se răcește. Mai stau puțin, încă 5 minute mamă, mai lasă-mă să dorm puțin sub plapuma asta de mușchi ce mă acoperă.

Dorm liniștit pentru că, asemenea stropilor, trupul meu va face lumea să trăiască.